În mormânt, Viață,
Pus ai fost, Hristoase,
Şi s-au spăimântat oștirile îngerești,
Plecăciunea Ta cea multă preamărind.
Pogorându-Te mort,
De pe lemn, Cuvinte,
Iosif cel cu bun chip Te pune-n mormânt;
Ci-nviază, Doamne, mântuind pe toți!
Văzând mieluşeaua
Pe-al său Miel înjunghiat,
Doborâtă de dureri striga şi-ndemna
Ca şi turma să se tânguie cu ea.
Cuvine-se, dar,
Sa-Ți dam slava-a toate Ziditorul,
Căci din patimi Tu ne-ai scos, prin patima Ta,
Și din stricăciune toți ne-am izbăvit.
S-a temut Adam,
Dumnezeu umblând în rai, atuncea,
Iar acum s-a bucurat c-ai venit la iad:
Căci cazând atunci, acum s-a ridicat.
Luna, soarele
Se întuneca-mpreună, Doamne,
Și robi binevoitori Ți s-au arătat
Și în mantii negre s-au învesmântat.
Cum pot suferi
Cereștiile cete îndrăzneala
Celor ce Te-au răstignit, Dumnezeule,
Când Te vad gol, sângerat și osândit?
Maica Ta acum
Varsă râuri de lacrimi, Hristoase,
Și-a strigat, când Te-a văzut cu trupu-n mormânt:
«Înviază, Fiule, precum ai spus!»
Iadul s-a-ngrozit
Dătătorule de viață, Doamne,
Când prădată si-a văzut bogăția lui
Si-nviați pe morții cei legati din veac.
Iosif Te-a ascuns,
Cu evlavie, în groapa noua;
Și cântări dumnezeiești, de-ngroparea Ta,
Ți-a cântat, cu lacrimi împletindu-le.
